Eu şi jumătate din ce a mai rămas din mine...

Trecurăm şi-n 2010, ba chiar se fac mâine 7 luni de când s-a us Silviu... Mă-ntreb cât a mai rămas din mine după atâtea evenimente şi cu cât voi mai pleca de pe pământ. Dar oare chiar sunt pe pământ?
E doar o iluzie. O iluzie din care nu vor rămâne decât nişte amintiri, nişte imagini... şi cam atât... Cui îi va mai păsa de păsurile mele, de tragediile şi de dramele pe care le trăiesc?
Să fim serioşi, viaţa are un singur capăt, cel al morţii care şterge tot ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat... şi vin alte întâmplări în urma noatră, alţi oameni care poate că vor şti mai bine ca mine ce să facă cu respiraţia lor, cum s-o canalizeze spre stele...
Ştiu un singur lucru: că trăiesc tot timpul cu teamă, cu nelinişte şi cu multă tristeţe-n suflet!
Ştiu atâtea despre mine şi mi-e atât de dor de ceea ce am fost şi tot sper să reuşesc să scriu câte ceva în... amintirea mea, dar nu mai am putere şi nici nu mai cred în nemurirea gândurilor...
Până mai deunăzi îi invidiam pe cei rămaşi în istorie... acum îmi dau seama că EI n-au rămas nicăieri, ci doar noi suntem cei care am venit să le retrăim gândurile nemuritoare...
Şi pentru ei ce mai poate însemna acest fapt? Nimic!