Ar fi trebuit să fie ceva deosebit, dar nu prea are ce. Aşa cum nimic în viaţa mea nu mai este deosebit, nici măcar că am de înfruntat o nouă operaţie... E aşa de simplu să ai o viaţă prostă. Nu ai niciodată surpirze! Totdeuna ghinioanele se ţin lanţ şi n-ai timp să-ţi aminteşti cum mai este să zâmbeşti sau să râzi. Rictusuri inutile (abia nu mai faci riduri!).
Aşa fi vrut să pot trăi "Illud iucundum nil agere" şi să plutesc ca un vapor pe o mare liniştită... Îmi făceam aşa nişte retrospective (îh, ce urăsc cuvântul ăsta!) şi-mi aminteam de mintea mea de copilă virgină (şi mintea şi coplia, de fapt): cum îmi doream atât de puţin d ela viaţă şi cum am căpătat atât de mult! Mult rahat (eufemistic vorbind)!
Chiar de-i 1 decembrie, mă simt mai mult om, femeie, decât româncă... Aş fi vrut să am colegi cu care să merg să strig ura la momentul de azi din Piaţa Unirii, când au fost sute de artificii şi s-a aprins bradul... Doamne, iar vin Sărbătorile... pentru alţii! Şi-mi mai aminteam ceva: cum mi-a fost mie dată viaţa ca să fericesc pe alţii şi să-mi ditrug micul vis, atât de mic şi de neînsemnat că l-am dat la raţe!
Mai poţi avea chef de tine-n condiţiile astea? Nici măcar o privire nu-ţi poţi arunca fără să te cuprindă disperarea şi să-ţi înghiţi amarul. Descoperi câtă amărăciune ai în suflet şi vrei să fugi de ea, dar n-ai unde! Şi, atunci, resemnată, vin aici! La literele mele blegi, autoironice şi bogate-n viaţa pe care eu n-o am.
Mă aplec asupra lor şi le înşir ca pe aţă, aceeaşi aţă d ecare atârnă şi destinul meu. Subţire, delicată şi tăioasă, numai bună de uns cu săpun...
Nu, nici măcar la acest lucru nu mă mai pot gândi... să mă sinucid! Cât am fost singură aveam o "scăpare2, dar acum am o barieră, una grozav de solidă şi de mare: fetiţa mea! Încerc să fiu măcar o mamaă bună, dar nu cred că reuşesc. Poate că n-am ştiut niciodată să fiu un om bun, poate că doar am avut impresia că sunt în stare să acced la aşa o distincţie... Aspirantă la titlul de om bun, nenominalizată-n veci şi repetentă definitiv! "Sine ira et studio", sună bine şi aşa am încercat să fiu, dar cine a fost lângă mine să-mi spună: nu mai fi aşa, încearcă să-ţi aminteşti de tine. Acum îmi amintesc: eram tânără, frumoasă şi tare emotivă. Nu-mi plăcea sexul pe care-l purtam, visam adesea să am o motocicletă, un costum de piele şi părul scurt, pentru a fi confundată cu un băiat. Să trec aşa prin viaţă, neobservată şi necunoscută sub casac-mi neagră. Cu timpul am înţeles că nu-mi foloseşte la nimic să visez că sunt băiat când lucrurile stau altfel. pentru că am aflat că o fată este altfel: are o idioţenie de problemă-n fiecare lună, are nişte chestii-n faţă de care trebuie să aibă grijă, are tot felul de nuri d ecare nu-i conştientă, dar care trezesc simţurile-n bărbaţi etc. Ce porcărie: te-ai născut fată, n-ai variante să nu mai fi aşa... Da, atunci a venit adolescenţa, într-o zi de 23 august, la 12 ani şi s-a schimbat lumea, s-a-ntors totul pe dos, pământul a devenit rotund într-adevăr şi s-a-nvârtit odios cu mine şi cu dezamăgirea mea.
M-am resemnat destul de rapid. Am început să zâmbesc şi să fiu fericită. Am început să sper..., să cred în iubirea eternă dintre un băiat şi o fată, ce se termină-n familia simplă, cu doi copii... N-am ştiut că speranţa mea e deşartă, e o bagatelă pentru fetele ce au de dat în schimb bani sau mai ştiu eu ce, pentru a convinge un celibatar s-o bage-n seamă şi să-şi dorească copii cu ea... Hm, credeam că asta vine din dragoste... nu din greşeală. Eu însămi fiind o greşeală!
Dar, parcă era 1 decembrie, ziua noastră, a românilor. Unde mă aflu eu acum oare? În lumea mea, unde nu există nici România, nici Europa, nici Terra! E o lume plânsă şi grea, o lume în care trăiesc singură, atât de singură... fără să aparţin cuiva, numai gândurilor mele plecate, resemnat de sumbre, obositor de dureroase.
Atât. Cum să mai conteze că sunt româncă?
Sorcova vesela,
