Aici am doi ani. Ca să stau "frumos" la pozat, în studio, a trebuit să am pe mânuţe inelul şi verigheta mamei...
Şi aşa este evidentă emoţia ce mă copleşise.
Parcă a trecut infinitul peste mine şi nu-s eu acolo...
Cine poate ştii dacă nu suntem mai mulţi în decursul unei vieţi?
Oare nu e corect să zic: acolo aveam? Poţi vorbi tu însuţi la trecut şi acest fapt e cel mai trist.
Zic unii: să te bucuri că s-a-ntâmplat..., dar alţii-s mai relişti şi spun: cel mai uşor e să mori când eşti copil. Sigur, optimistul are totdeuna ochi numai pentru partea plină a paharului!
