Veneţia

Cu braţele-ţi de sare mă-brăţişezi tăcută.
Vapoare, bărci, gondole aleargă printre noi.
Oraşul e sub ape, şi gândul de apoi
Îmi spune: aicea-s; râmăn mută!

Aici unde-n palatul cu ziduri de piatră
S-au perindat ca peştii, ei, Dogii, cei faimoşi
Doar porumbeii zboară. Ei sunt cei mai frumoşi
Sunt călătorii zilei, ei, noi, şi-o toamnă-albastră...

Ochi de pisică noaptea, dansează peste ape;
Sunt măşti de carnaval, figuri de ceară, parcă,
Se plimbă-n nemurire, perechile-ntr-o barcă.
E barca-ndrăgostiţilor în care marea-ncape.

Amintiri din copilărie

Aici am enorma vârstă de 8 luni...
Cică m-am născut supărată... sau - zic eu - cu o premoniţie sumbră?

Amintiri din copilărie

Aici am doi ani. Ca să stau "frumos" la pozat, în studio, a trebuit să am pe mânuţe inelul şi verigheta mamei...
Şi aşa este evidentă emoţia ce mă copleşise.
Parcă a trecut infinitul peste mine şi nu-s eu acolo...
Cine poate ştii dacă nu suntem mai mulţi în decursul unei vieţi?
Oare nu e corect să zic: acolo aveam? Poţi vorbi tu însuţi la trecut şi acest fapt e cel mai trist.
Zic unii: să te bucuri că s-a-ntâmplat..., dar alţii-s mai relişti şi spun: cel mai uşor e să mori când eşti copil. Sigur, optimistul are totdeuna ochi numai pentru partea plină a paharului!

Toamnă-n ochii goi

Toamna cade peste noi:
Frunze, gânduri, oameni, ploi...
Pe pământ sunteţi voi doi
Printre anotimpuri; goi.

Plânge universul rar
Cad iubirile-n zadar,
Frigul zbuciumă amar
Sufletul. Eu n-am habar...

E un dor de amândoi.
Ghemuită ca un sloi,
Iubirea se topeşte-n noi...
Pe drum sunt urme de noroi.

Nici urmă de suflet hoinar.
Doar ploaia susură arar
Paşi umezi, grei, trec pe trotuar
Mărunt sărac în buzunar.

Ploaia-adâncă-i, uite, iar!
Trec zâmbete peste amnar
Şi-aprind iubiri mai noi...
Alunecă timpul vioi
Şi-i toamnă pentru doi!

Paris
Motto: De mult m-am împăcat:
Frumos ca un împărat
Parisul e bărbat

De sus se vede totul: e marele oraş
Şi Arcul de Triumf îmi pare uriaş!
E Sena tot acolo, pe hartă. Implicată
Îs eu de-acuma-n istoria... uitată.

E jos oraşul lumii. E mare şi e trist
Şi plînge-n valuri mute: e Sena. E-un artist.
Se-aude-n vaporaşe un cîntec de-nserare
E atît de mare fluviul, de spun că sunt pe mare.

Şi-ncepe valsul barca. Se-nvîrte-n braţe reci
Şi simt cum după mijloc tu mîinile-ţi petreci...
Ah, rătăcirea vieţii aicea m-a adus
Şi simt cum blînd mă legăn. Şi-s sus, sunt tot mai sus.

Luminile-n priviri se-ntunecă ades
Pun pasul lîngă tine. Nimic nu-i de-nţeles.
E turnul unde urcă şi paşii mei şi viaţa
Am tot Parisu'-n mîini. Mi s-a schimbat chiar faţa!

fotografii.ro

fotografii.ro

Spectacol de balet

Răbdări îmblânzite

N-am avut niciodată răbdare... şi iată că-s aproape 14 ani de răbdări năbădăioase transformate-n răbdări îmblânzite... Timpul are un mare mister, dar şi o sigură caliatate... ne transformă-n oaze de linişte sufletele zbuciumate ale tinereţii. Linişte? Huh, cui îi place liniştea? Da. Liniştea e un atribut controversat (şi ca să subliniez titlul blogului, e o controversă plăpândă). Cel puţin al sufletului meu. Nu suport zgomotele, dar nici să-mi aud tristeţea din gând nu-mi place...
Paradox? Poate. Dar e simplu: iubesc gălăgia veseliei, a pasiunii maxime, a învolburării nerutinoase, urăsc plictiseala, "day by day"-ul care ucide viata, oricum dinainte sortită mortii! Dar într-o lume în care aid e ales între siguranţa zilei şi schimbare, ce mai poţi face?
Duci o luptă cu tine însuţi, potrivnică feldeinţei tale, rămasă-n urmă. desuetă şi aparţinând adolescenţei... şi iar te bântuie amintirile stupide, de pe vremea când erai jună şi înconjurată de libertate şi îngrădeli părinteşti...
Dacă tot ne naştem ca nişte frunze-n vânt, d ece n-am avea dreptul să-nfrunzim acolo unde ne place, să-nverzim când ne place şi să-ntomnăm mai spre iarna care nu va veni niciodată?
Bag mâna-n foc că n-o să ştiu niciodată dacă am urmat drumul acela, da, da, acela pe care am mers tot timpul ţinută de mână, de mama! Cum şi-mi zicea de ziua mea, pe 8, gândeşte-te că mama te ţine de mână şi continuă să mergi... Da, dar m-a lăsat coloana şi ficatul are o bilă bolovănoasă, iar rinichii-s "uretaţi", iar un scaun cu rotile mi-ar prinde chiar bine, ca să nu mai simt durerea când merg!
Povesteam cândva, unuia pe care-l crezusem om în adevăratul sens al cuvântului, cum mă simt eu "handicapată" moral fiindcă nu pot răzbi în această lume "hienoasă"... Părea că vrea să-mi întindă o mână de ajutor, dar nici măcar piciorul nu l-am văzut, doar silueta-i fugind spre zări... Da, a alunecat ca umbra pe zidul vieţii!
Nu mai încerca să crezi în umbre, ele-s mai vii ca noi, rămân pe pământ ca nişte fantome în fotografii "de neuitat"... Bag de seamă că acum aveţi şi exemple, ceva mai sus...
Vrei să-ţi găseşti liniştea? Du-te la marginea vieţii şi aruncă-te-n gol! Ai să vezi ce greu îţi vine să-ţi iei elan!
Eşti dusă? Da! Unde? În pădurea cu alune... aveau casă doi pitici, vine pupăza şi spune: "vreau să stau şi eu aici"... Pu! Pu! Pu! "Vreau să stau şi eu aici!" Copilăria: o perioadă a vieţii mele care a meritat trăită... Atât! Cum spnea cineva? Moartea e o binefacere pentru copil, o durere pentru tânăr şi o binecuvântare pentru bătrân... De ce ne rămân în minte citatele, iar cei care le-au scris se duc în negura uitării?
Şi m-am mai dus undeva azi... în braţele unei dorinţi, aceea de a mi se schimba viaţa... Habar n-am dacă-n bine, ştiu doar că cea de acum nu-i viaţa mea, nu e drumul meu..., e doar o cărare către o mică zare. He, de ce-mi plac versurile? De ce-mi cântă-n urechi ritmul lor cântat? De ce-mi plac cântecele şi numai vreau să ascult muzică?
Gata, azi m-am "plăpânzit" de tot, e timp de o controversă (oare?) şi-n altă zi...

Amintiri stupide

Se fac 17 ani de când am fost mireasă. Mă credeţi sau nu, am refuzat categoric să joc rolul acesta ipocrit! Din enşpe mii de motive. Căsătoria civilă fusese pe 16 august şi mi-ar fi plăcut să fie doar o zi care să serbeze căsnicia mea, nu mi-au plăcut nunţile niciodată (îndeosebi cele cu dar!), nu-mi plăcea că trebuie s-o fac la mama Naibii, nu erau destui bani astfel încât să nu fie "nuntă cu dar" (bine că am reuşit să-i opresc de la "strigături"!) şi - nu în ultimul rând - nu eram virgină!
Îmi amintesc perfect cum a fost... Deşi miresele trebuie să fie 2bibilite", pe mine nu m-a "alinatat" nimeni, singurul lucru "de lux" pe care mi l-am permis a fost "coaforul"... He, aşa cum prevăzusem, o cacialma! Din partea mea n-a venit nimeni aproape, doar ai mei dragi părinţi şi o fostă amică cu proapătul ei soţ, care mi-au fost şi naşi... Acolo, unde se agaţă harta-n cui, se poartă mai multe perechi de naşi. Noi am avut două: una din partea lui (verii) şi cei "nominalizaţi" mai sus, din partea mea...
Corect este să pun şi nişte dovezi pe aici, nu? Vor veni şi ele. E interesant să-ţi poţi pune la "Gazeta de perete", la dispoziţia oricui, propria-ţi viaţă şi... unica!
Deci, azi 3 noiembrie, acum 17 ani eram o tânără mireasă, lipsită de experienţă, naivă, încrezătoare... Dar n-a durat mult, exact în dimineaţa nopţii nunţii mi-am luat prima lecţie de nevastă... şi mi-am udat perna cu lacrimi amare!
Nevastă! Un cuvânt odios, un fel de epitet caraghios lipit pe fruntea unei femei!
Habar n-am de ce trebuia să-mi amintesc eu acum de ziua aia.. poate că mi-e dor de tinereţea mea, de sentimentele mele pure, de acel om care n-a mai putu face nimic pentru a-ntoarce istoria vieţii...