Deja o lună...

Iată, e deja o lună de când nu mai sunteţi aici. Poate că sunteţi altundeva... Mi-ar plăcea să cred că fumaţi o ţigară împreună cu tata şi îi spuneţi ce facem noi, aici, de când el nu mai e...
Oameni dragi pleacă lângă mine, pe ârnd, iar golul din jurul meu e din ce în ce mai mare şi adânc...
Avea tata o vorbă: nu de cel care se duce e greu, ci de cei care rămân să-l plângă! Şi... aşa e!

Ultimul cuvânt

Scriu ultimul cuvînt
spre tine
după ce din întregul
care-am fost au rămas
frînturi,
amintiri ce se succed
doborîtoare spre un contemporan
ce mîine poate-mi va zîmbi
Ce faci acum?
Departe cu gîndul la mine,
cu fruntea
cu buzele
ce-acum îţi sunt nevăzute aproape:
doar atingerea lor uşoară mai
trăsare pe mîna mea
pe ochi, pe frunte, pe sîni...
Să cred că-ntr-un mîine ne vom revedea?
sau într-un azi devenit ieri
Dar dacă sorţii îi suntem efemeri
iar gura ta mă va săruta
pe gura alteia?
Să mai aştept?

Amintiri din cimitir

Da, un titlu lugubru..., dar în realitate nu e nimic mai dureros şi mai incorect! Azi am venit să vă aduc flori şi să aprind o lumânare, deşi normal era să vă felicităm şi să vă spunem : să trăiţi cu numele, a trebuit să spunem Dumnezeu să-l odihnească! Am avut onoarea s-o cunosc pe delicata si distinsa dnă Pruteanu si am incercat s-o incurajez, dar era ca o stană de piatră! Să sperăm că Dumnezeu îi va da putere să treacă peste aceste zile cumplite şi va putea duce mai departe relizările soţului d-ei!

Poezie de dor

Ce trist e totul pe aici
când nimeni nu mai vine
să scrie pentru ca-ntr-o zi
nici mâine să mai fie...
Era un loc, o cafenea
fără cafele multe,
doar fumul greu şi ţigarea
se mai vedeau oculte.
Adusu-mi-ai un veac de cărţi
pe rafturi şi pe frunte
iar acum zaci, înert, în jos
în frig şi-n grund şi-n frânte
gânduri ce-au rămas cu verde
să ne-nfrunte.
Mai strig, dar nu am glas destul
să mai auzi de mine
şi-aş spune-acum, dar nu ştiu cui
ce dor îmi e de tine!
Şi-atunci doar scriu.
Atâta ştiu, să strig cu litere mărunte:
de ce te-ai dus? de ce nu vii?
cu întrebări mai multe!
Acum e greu, dar mâine-i crunt,
poimâine-i şi mai dureros
când văd că-n praf tu te-ai întors
iar lumea-i mai pe dos!
Nici lacrimi calde nu mai am,
nici frunte să măd oară
te-ai dus de tot, iar eu pe geam
privesc, mai pot, afară!

Iată, Domnule Profesor, mâine-s deja Floriile, iar Paştele stă să bată la uşă, nemaivorbind de faptul că vine 23 aprilie şi mie-mi vine să mă ascund... Nu pot crede că vin toate astea fără dv. E mai mult decât trist, e dureros şi nedrpet ce vi s-a întâmplat! E anormal ca la 60 de nai să vă stingeţi în braţele medicilor! Iată, Simfonia nr 5 e pe rol acum, parcă-i un destin semănător cu al dv.!
Mă simt de o mie de ori mai singură acum. Cu cât trece timpul, cu atât sunt mai îngrozită că nu voi mai avea niciun sprijin aşa cum eraţi dv., din depărtarea internetului, o mână-ntinsă către eter. Dumnezeule, unde va merge viaţa mea?
Credeam că nu va veni acestă zi, credeam că eu mă voi topi şi nimeni nu va şti...
Ce mai e de făcut acum? În afară de lacrimi şi dor, nimic nu vă mai întoarce aici! La noi!
Azi am cumpărat Istoria literaturii române contemporane, a prietenului dv., domnul Alex. Ştefănescu. Deja am citi din ea şi-mi place. Chiar dacă are o atitudine foarte critică la adresa comunismului, domnul Alex. Ştfeănescu are un stil foarte elegant, plăcut şi educativ. Am decis să dedic această carte fetiţei mele, să-i poarte noroc la toamnă! Va începe şcoala şi eu nu mai am cui să-i spun ce face la şcoală, unui Profesor care să mă ajute s-o îndrum... Abia aşteptam să am bătăi de cap cu temele ei şi să apeleze la dv.! E mai mult decât nedrept, e incorect!
Domnule Profesor, unde sunteţi? Şi când eram pe lângă Universitate mă gândeam la dv.! Nu pot concepe că vin acasă, iar pe Forum nu mai e scrisul verde! Această culaore pe care nu ştiu dacă am plăcut-o foarte tare vreodată, acum îmi lipseşte efectiv!
Toţi cei de acolo vă duc lipsa, vă caută, vin şi scriu, parcă aşteptându-vă!

Amintiri de moment

Ieri am cumpărat Jurnal secret de Alex. Ştefănescu. L-am citit pe nerăsuflate şi am râs cu poftă aşa cum n-am mai făcut de sute de ani! Poate că râdeam cât mai tare ca să mă asigur că n-am murit şi eu, poate e chiar o carte ce este scrisă cu un simţ al umorului de o fineţe rară şi de un bun-gust desăvârşit, poate că era tot ceea ce-mi trebuia în zielele acestea de doliu.
Am cumpărat cartea pentru că ştiam că Alex. Ştefănescu era prieten cu George Pruteanu şi sigur aş fi citi ceva despre acesta din urmă, cel care ne-a umbrit şi înnorat primăvara acestui an! Este o carte în care apare şi George Pruteanu, dar foarte puţin, iar termenii sunt destul de critici. Păcat că politica desparte oamenii de valoare! Stilul "alexandrian" (sic!) e fascinant! În fiecare cuvânt e atâta semnificaţie că adesea mă gândesc că am citit - de fapt - o carte de 500 de pagini, nu de 230! Acest stil îmi aminteşte de citatul pe care-l prefera Domnul Profesor: Non multa sed multum!
Aseară plecasem după "Cronica unei mari dezamăgiri" de George Pruteanu, dar m-am ales cu Jurnalul secret (bestial!) şi Jurnal portughez şi alte scrieri de Mircea Eliade! Chiar dacă n-am găsit cartea Domnului Profesor, îi sunt datoare, iată, am ajuns să citesc în continuare cât se poate de mult pentru creierul meu mic!
Sper să am ocazia să-i dau din acestă sete fetiţei mele atât de mici! Oh, Doamne, fă să-i fiu alături! Amin!

Vorbe şi fapte

E iar duminică, aşa cum spunea Octavian Paler, cea mai urâtă zi a săptămânii pentru mine. Dv., Domnule Profesor, nu mai sunteţi să-mi ţineţi de urât în astfel de zile, probabil voi face un obicei în a vă scrie pe blog-ul meu sau a merge la cimitir (deocamdată am înţeles că nu e bine să merg până nu trec 40 de zile de la ziua aceea odioasă în care aţi dispărut subit, aşa cum dispare o hărtie aruncată-n coşul de gunoi!).
Nu am idee de câte zile voi avea nevoie să-mi revin... Timpul este un vindecător, dar poate fi şi "erodator". La cât de tristă şi debusolată sunt eu, m-aş mira să lucreze în favoarea mea.
Îmi amintesc de primele noastre "discuţii" electronice. Ţineaţi foarte mult la puterea gândului, la mintal, la autodeterminare prin crearea unei lumi interioare capabilă să ne lumineze şi zilele negre. Un fel de "gânduri albe" pentru "zile negre". Acum am nevoie de acele gânduri şi cuvinte, îmi doresc să mi le amintesc pentru a nu îngropa în tihna uitării patru ani de "interconexiune" mintală.
Puţină lume ştie cât de romantic şi de sensibil eraţi la frumos. Parcă văd versurile şi citatele pe care le "aplaudam" împreună prin intermediul gândurilor comune. Fiecare rând pe care-l scriam avea un sens, o menire, o judecată. Multe lucruri am avut ocazia să învăţ, păcat că persoana aceea malefică a stricat totul. Întotdeauna există pe pământ ceva rău care să curme sau să distrugă ceva frumos.
Lumea asta era prea mică pentru dv., pentru erudiţia şi puterea de dăruire pe care o aveaţi, lumea acesta era prea mare pentru ca acestă putere s-o facă mai bună. Mulţi oameni de cultură au încercat să-nlăture "mezelicurile" vieţii "comunitare". Din păcate, din ce ăn ce mai puţini reuşesc s-o facă.
Îmi amintesc de primul articol pe care l-am scris pentru o revistă electronică. Cu câtă răbdare l-aţi citit şi corectat. V-a plăcut. A fost un articol bun, au urmat şi altele la fel de bune, dar aceeaşi persoană malefică a făcut ca aceste realizări ale mele să cadă în desuetudine, influenţându-vă deciziile. Păcat! Singura mângăiere pe care o am este că, în ultimele momente de viaţă pruteniană, m-aţi înţeeles şi v-aţi convins cât de mult v-am admirat şi respectat, indiferent de greşelile pe care le-aţi făcut la imboldul altora. Nu ştiu dacă nu mă-nşel, s-ar putea ca "viaţa pruteniană" să continue şi să rămână-n istoria aceasta, istoria numelor importante.
Să dea Dumnezeu ca măcar cu atâta să ne alegem... Somn blând, Domnule Profesor!

Amintiri concrete

Stimate Domnule Profesor, a trecut mai bine de o săptămână şi viaţa e la fel. Summit-ul şi-a luat papucii şi a plecat aşa cum a venit ("mult zgomot pentru nimic")... Tocmai am apăsat pe telecomandă şi am dat de dv. pe B1, mă uit la emisiune şi revin... Doamne, nu pot crede că vă văd acolo şi dv. aţi plecat! Nici măcar n-aţi apucat să aflaţi că n-aţi trăit degeaba... Oare vor învăţa şi ceilalţi tineri cum trebuie să fii cult? Sunt sceptică. Of, de-ar înţelege tinerii măcar un sfert din ce îi sfătuiţi în emisiune! Mi-e teamă că prostul gust şi non-valoarea vor fi singurele teorii acceptate.
Dar poate că aşa a fost totdeauna, mulţi chemaţi, puţini aleşi... Habar n-am de ce din cei aleşi, dv. a trebuit să dispăreţi aşa, ca şi când s-ar fi tăiat filmul la cinema! Sunteţi atât de viu acolo! Şi vorbeaţi exact de cele patru scânduri şi de clipele noastre de viaţă dintre veşnicii...
Şi aţi încheiat zâmbind: zâmbeşte, mâine va fi şi mai rău... (Murphy).
Incredibil, tocmai vă scriam aici, şi deodată mi-a venit să schimb canalul, parcă mi-aţi fi transmis să mă uit la televizor... Suntem atât de mici în lumea asta mare!
V-am cunoscut aşa cum puţini oameni v-au cunoscut. Ştiu că am avut divergenţe, alimentate - din nefericire - de răutatea celor din jur. Vă mulţumesc, Domnule Profesor, că mi-aţi dat ocazia să aflu pentru ce trebuie să trăiesc, pe ce drum trebuie să-i îndrept paşii fetei mele şi cum trebuie să aduc lumina în vieţile noastre! Şi, mai ales, vă mulţumesc că, pe patul dv. de spital, aţi mai avut puterea să-mi scrieţi: "Vorbele dv. sunt foarte binefăcătoare!" Dumnezeule, nu pot crede nici acum, am fost la doi paşi de dv. în acea zi, erau ultimele dv. ore pe acest pământ, ultimele ore între veşnicii. De-aş fi ştiut măcar...
Domnule Profesor, ne vom petrece şi noi "clipele între veşnicii" până ce veşnicia ne va uni!
Dumnezeu să vă dea odihna veşnică şi nouă mintea de pe urmă...

Ultima felicitare nedeschisă

Ultimele cuvinte necitite