Amintiri concrete

Stimate Domnule Profesor, a trecut mai bine de o săptămână şi viaţa e la fel. Summit-ul şi-a luat papucii şi a plecat aşa cum a venit ("mult zgomot pentru nimic")... Tocmai am apăsat pe telecomandă şi am dat de dv. pe B1, mă uit la emisiune şi revin... Doamne, nu pot crede că vă văd acolo şi dv. aţi plecat! Nici măcar n-aţi apucat să aflaţi că n-aţi trăit degeaba... Oare vor învăţa şi ceilalţi tineri cum trebuie să fii cult? Sunt sceptică. Of, de-ar înţelege tinerii măcar un sfert din ce îi sfătuiţi în emisiune! Mi-e teamă că prostul gust şi non-valoarea vor fi singurele teorii acceptate.
Dar poate că aşa a fost totdeauna, mulţi chemaţi, puţini aleşi... Habar n-am de ce din cei aleşi, dv. a trebuit să dispăreţi aşa, ca şi când s-ar fi tăiat filmul la cinema! Sunteţi atât de viu acolo! Şi vorbeaţi exact de cele patru scânduri şi de clipele noastre de viaţă dintre veşnicii...
Şi aţi încheiat zâmbind: zâmbeşte, mâine va fi şi mai rău... (Murphy).
Incredibil, tocmai vă scriam aici, şi deodată mi-a venit să schimb canalul, parcă mi-aţi fi transmis să mă uit la televizor... Suntem atât de mici în lumea asta mare!
V-am cunoscut aşa cum puţini oameni v-au cunoscut. Ştiu că am avut divergenţe, alimentate - din nefericire - de răutatea celor din jur. Vă mulţumesc, Domnule Profesor, că mi-aţi dat ocazia să aflu pentru ce trebuie să trăiesc, pe ce drum trebuie să-i îndrept paşii fetei mele şi cum trebuie să aduc lumina în vieţile noastre! Şi, mai ales, vă mulţumesc că, pe patul dv. de spital, aţi mai avut puterea să-mi scrieţi: "Vorbele dv. sunt foarte binefăcătoare!" Dumnezeule, nu pot crede nici acum, am fost la doi paşi de dv. în acea zi, erau ultimele dv. ore pe acest pământ, ultimele ore între veşnicii. De-aş fi ştiut măcar...
Domnule Profesor, ne vom petrece şi noi "clipele între veşnicii" până ce veşnicia ne va uni!
Dumnezeu să vă dea odihna veşnică şi nouă mintea de pe urmă...