Iată, e deja o lună de când nu mai sunteţi aici. Poate că sunteţi altundeva... Mi-ar plăcea să cred că fumaţi o ţigară împreună cu tata şi îi spuneţi ce facem noi, aici, de când el nu mai e...
Oameni dragi pleacă lângă mine, pe ârnd, iar golul din jurul meu e din ce în ce mai mare şi adânc...
Avea tata o vorbă: nu de cel care se duce e greu, ci de cei care rămân să-l plângă! Şi... aşa e!
Showing posts with label Mult prea devreme. Show all posts
Showing posts with label Mult prea devreme. Show all posts
Sunday, April 27, 2008
Sunday, April 20, 2008
Amintiri din cimitir
Da, un titlu lugubru..., dar în realitate nu e nimic mai dureros şi mai incorect! Azi am venit să vă aduc flori şi să aprind o lumânare, deşi normal era să vă felicităm şi să vă spunem : să trăiţi cu numele, a trebuit să spunem Dumnezeu să-l odihnească! Am avut onoarea s-o cunosc pe delicata si distinsa dnă Pruteanu si am incercat s-o incurajez, dar era ca o stană de piatră! Să sperăm că Dumnezeu îi va da putere să treacă peste aceste zile cumplite şi va putea duce mai departe relizările soţului d-ei!
Saturday, April 19, 2008
Poezie de dor
Ce trist e totul pe aici
când nimeni nu mai vine
să scrie pentru ca-ntr-o zi
nici mâine să mai fie...
Era un loc, o cafenea
fără cafele multe,
doar fumul greu şi ţigarea
se mai vedeau oculte.
Adusu-mi-ai un veac de cărţi
pe rafturi şi pe frunte
iar acum zaci, înert, în jos
în frig şi-n grund şi-n frânte
gânduri ce-au rămas cu verde
să ne-nfrunte.
Mai strig, dar nu am glas destul
să mai auzi de mine
şi-aş spune-acum, dar nu ştiu cui
ce dor îmi e de tine!
Şi-atunci doar scriu.
Atâta ştiu, să strig cu litere mărunte:
de ce te-ai dus? de ce nu vii?
cu întrebări mai multe!
Acum e greu, dar mâine-i crunt,
poimâine-i şi mai dureros
când văd că-n praf tu te-ai întors
iar lumea-i mai pe dos!
Nici lacrimi calde nu mai am,
nici frunte să măd oară
te-ai dus de tot, iar eu pe geam
privesc, mai pot, afară!
când nimeni nu mai vine
să scrie pentru ca-ntr-o zi
nici mâine să mai fie...
Era un loc, o cafenea
fără cafele multe,
doar fumul greu şi ţigarea
se mai vedeau oculte.
Adusu-mi-ai un veac de cărţi
pe rafturi şi pe frunte
iar acum zaci, înert, în jos
în frig şi-n grund şi-n frânte
gânduri ce-au rămas cu verde
să ne-nfrunte.
Mai strig, dar nu am glas destul
să mai auzi de mine
şi-aş spune-acum, dar nu ştiu cui
ce dor îmi e de tine!
Şi-atunci doar scriu.
Atâta ştiu, să strig cu litere mărunte:
de ce te-ai dus? de ce nu vii?
cu întrebări mai multe!
Acum e greu, dar mâine-i crunt,
poimâine-i şi mai dureros
când văd că-n praf tu te-ai întors
iar lumea-i mai pe dos!
Nici lacrimi calde nu mai am,
nici frunte să măd oară
te-ai dus de tot, iar eu pe geam
privesc, mai pot, afară!
Sunday, April 13, 2008
Vorbe şi fapte
E iar duminică, aşa cum spunea Octavian Paler, cea mai urâtă zi a săptămânii pentru mine. Dv., Domnule Profesor, nu mai sunteţi să-mi ţineţi de urât în astfel de zile, probabil voi face un obicei în a vă scrie pe blog-ul meu sau a merge la cimitir (deocamdată am înţeles că nu e bine să merg până nu trec 40 de zile de la ziua aceea odioasă în care aţi dispărut subit, aşa cum dispare o hărtie aruncată-n coşul de gunoi!).
Nu am idee de câte zile voi avea nevoie să-mi revin... Timpul este un vindecător, dar poate fi şi "erodator". La cât de tristă şi debusolată sunt eu, m-aş mira să lucreze în favoarea mea.
Îmi amintesc de primele noastre "discuţii" electronice. Ţineaţi foarte mult la puterea gândului, la mintal, la autodeterminare prin crearea unei lumi interioare capabilă să ne lumineze şi zilele negre. Un fel de "gânduri albe" pentru "zile negre". Acum am nevoie de acele gânduri şi cuvinte, îmi doresc să mi le amintesc pentru a nu îngropa în tihna uitării patru ani de "interconexiune" mintală.
Puţină lume ştie cât de romantic şi de sensibil eraţi la frumos. Parcă văd versurile şi citatele pe care le "aplaudam" împreună prin intermediul gândurilor comune. Fiecare rând pe care-l scriam avea un sens, o menire, o judecată. Multe lucruri am avut ocazia să învăţ, păcat că persoana aceea malefică a stricat totul. Întotdeauna există pe pământ ceva rău care să curme sau să distrugă ceva frumos.
Lumea asta era prea mică pentru dv., pentru erudiţia şi puterea de dăruire pe care o aveaţi, lumea acesta era prea mare pentru ca acestă putere s-o facă mai bună. Mulţi oameni de cultură au încercat să-nlăture "mezelicurile" vieţii "comunitare". Din păcate, din ce ăn ce mai puţini reuşesc s-o facă.
Îmi amintesc de primul articol pe care l-am scris pentru o revistă electronică. Cu câtă răbdare l-aţi citit şi corectat. V-a plăcut. A fost un articol bun, au urmat şi altele la fel de bune, dar aceeaşi persoană malefică a făcut ca aceste realizări ale mele să cadă în desuetudine, influenţându-vă deciziile. Păcat! Singura mângăiere pe care o am este că, în ultimele momente de viaţă pruteniană, m-aţi înţeeles şi v-aţi convins cât de mult v-am admirat şi respectat, indiferent de greşelile pe care le-aţi făcut la imboldul altora. Nu ştiu dacă nu mă-nşel, s-ar putea ca "viaţa pruteniană" să continue şi să rămână-n istoria aceasta, istoria numelor importante.
Să dea Dumnezeu ca măcar cu atâta să ne alegem... Somn blând, Domnule Profesor!
Nu am idee de câte zile voi avea nevoie să-mi revin... Timpul este un vindecător, dar poate fi şi "erodator". La cât de tristă şi debusolată sunt eu, m-aş mira să lucreze în favoarea mea.
Îmi amintesc de primele noastre "discuţii" electronice. Ţineaţi foarte mult la puterea gândului, la mintal, la autodeterminare prin crearea unei lumi interioare capabilă să ne lumineze şi zilele negre. Un fel de "gânduri albe" pentru "zile negre". Acum am nevoie de acele gânduri şi cuvinte, îmi doresc să mi le amintesc pentru a nu îngropa în tihna uitării patru ani de "interconexiune" mintală.
Puţină lume ştie cât de romantic şi de sensibil eraţi la frumos. Parcă văd versurile şi citatele pe care le "aplaudam" împreună prin intermediul gândurilor comune. Fiecare rând pe care-l scriam avea un sens, o menire, o judecată. Multe lucruri am avut ocazia să învăţ, păcat că persoana aceea malefică a stricat totul. Întotdeauna există pe pământ ceva rău care să curme sau să distrugă ceva frumos.
Lumea asta era prea mică pentru dv., pentru erudiţia şi puterea de dăruire pe care o aveaţi, lumea acesta era prea mare pentru ca acestă putere s-o facă mai bună. Mulţi oameni de cultură au încercat să-nlăture "mezelicurile" vieţii "comunitare". Din păcate, din ce ăn ce mai puţini reuşesc s-o facă.
Îmi amintesc de primul articol pe care l-am scris pentru o revistă electronică. Cu câtă răbdare l-aţi citit şi corectat. V-a plăcut. A fost un articol bun, au urmat şi altele la fel de bune, dar aceeaşi persoană malefică a făcut ca aceste realizări ale mele să cadă în desuetudine, influenţându-vă deciziile. Păcat! Singura mângăiere pe care o am este că, în ultimele momente de viaţă pruteniană, m-aţi înţeeles şi v-aţi convins cât de mult v-am admirat şi respectat, indiferent de greşelile pe care le-aţi făcut la imboldul altora. Nu ştiu dacă nu mă-nşel, s-ar putea ca "viaţa pruteniană" să continue şi să rămână-n istoria aceasta, istoria numelor importante.
Să dea Dumnezeu ca măcar cu atâta să ne alegem... Somn blând, Domnule Profesor!
Friday, April 4, 2008
Amintiri concrete
Stimate Domnule Profesor, a trecut mai bine de o săptămână şi viaţa e la fel. Summit-ul şi-a luat papucii şi a plecat aşa cum a venit ("mult zgomot pentru nimic")... Tocmai am apăsat pe telecomandă şi am dat de dv. pe B1, mă uit la emisiune şi revin... Doamne, nu pot crede că vă văd acolo şi dv. aţi plecat! Nici măcar n-aţi apucat să aflaţi că n-aţi trăit degeaba... Oare vor învăţa şi ceilalţi tineri cum trebuie să fii cult? Sunt sceptică. Of, de-ar înţelege tinerii măcar un sfert din ce îi sfătuiţi în emisiune! Mi-e teamă că prostul gust şi non-valoarea vor fi singurele teorii acceptate.
Dar poate că aşa a fost totdeauna, mulţi chemaţi, puţini aleşi... Habar n-am de ce din cei aleşi, dv. a trebuit să dispăreţi aşa, ca şi când s-ar fi tăiat filmul la cinema! Sunteţi atât de viu acolo! Şi vorbeaţi exact de cele patru scânduri şi de clipele noastre de viaţă dintre veşnicii...
Şi aţi încheiat zâmbind: zâmbeşte, mâine va fi şi mai rău... (Murphy).
Incredibil, tocmai vă scriam aici, şi deodată mi-a venit să schimb canalul, parcă mi-aţi fi transmis să mă uit la televizor... Suntem atât de mici în lumea asta mare!
V-am cunoscut aşa cum puţini oameni v-au cunoscut. Ştiu că am avut divergenţe, alimentate - din nefericire - de răutatea celor din jur. Vă mulţumesc, Domnule Profesor, că mi-aţi dat ocazia să aflu pentru ce trebuie să trăiesc, pe ce drum trebuie să-i îndrept paşii fetei mele şi cum trebuie să aduc lumina în vieţile noastre! Şi, mai ales, vă mulţumesc că, pe patul dv. de spital, aţi mai avut puterea să-mi scrieţi: "Vorbele dv. sunt foarte binefăcătoare!" Dumnezeule, nu pot crede nici acum, am fost la doi paşi de dv. în acea zi, erau ultimele dv. ore pe acest pământ, ultimele ore între veşnicii. De-aş fi ştiut măcar...
Domnule Profesor, ne vom petrece şi noi "clipele între veşnicii" până ce veşnicia ne va uni!
Dumnezeu să vă dea odihna veşnică şi nouă mintea de pe urmă...
Dar poate că aşa a fost totdeauna, mulţi chemaţi, puţini aleşi... Habar n-am de ce din cei aleşi, dv. a trebuit să dispăreţi aşa, ca şi când s-ar fi tăiat filmul la cinema! Sunteţi atât de viu acolo! Şi vorbeaţi exact de cele patru scânduri şi de clipele noastre de viaţă dintre veşnicii...
Şi aţi încheiat zâmbind: zâmbeşte, mâine va fi şi mai rău... (Murphy).
Incredibil, tocmai vă scriam aici, şi deodată mi-a venit să schimb canalul, parcă mi-aţi fi transmis să mă uit la televizor... Suntem atât de mici în lumea asta mare!
V-am cunoscut aşa cum puţini oameni v-au cunoscut. Ştiu că am avut divergenţe, alimentate - din nefericire - de răutatea celor din jur. Vă mulţumesc, Domnule Profesor, că mi-aţi dat ocazia să aflu pentru ce trebuie să trăiesc, pe ce drum trebuie să-i îndrept paşii fetei mele şi cum trebuie să aduc lumina în vieţile noastre! Şi, mai ales, vă mulţumesc că, pe patul dv. de spital, aţi mai avut puterea să-mi scrieţi: "Vorbele dv. sunt foarte binefăcătoare!" Dumnezeule, nu pot crede nici acum, am fost la doi paşi de dv. în acea zi, erau ultimele dv. ore pe acest pământ, ultimele ore între veşnicii. De-aş fi ştiut măcar...
Domnule Profesor, ne vom petrece şi noi "clipele între veşnicii" până ce veşnicia ne va uni!
Dumnezeu să vă dea odihna veşnică şi nouă mintea de pe urmă...
Tuesday, April 1, 2008
Sunday, March 30, 2008
La înmormântarea Profesorului
M-am gândit mult, domnule profesor, dacă e bine să vin la înmormântare. Mă gândeam la fetiţa mea că nu va suporta situaţia, dar am riscat. Şi am venit să vă însoţim pe ultimul drum...
Ştiu, dv. nu aţi fi vrut să vină nimeni, să nu plângă nimeni, să treceţi neobservat dincolo, în lumea lui Dante, dar ştiam că aşa ceva nu se va întâmpla şi trebuia să vă aduc florile şi să aprind lumânarea promisă doamnelor din forum. Le-am reprezentat pe cele care doar v-au cunosut pe sait şi a fost de ajuns să vă admire şi să vă plângă.
N-a fost foarte multă lume, au venit doar oameni în vârstă, obişnuiţi să vină al fiecare înmormântare unde se miră că cel dus e mai tânăr decât ei sau decât cine ştie ce altă rudă decedată de curând... Îmi pare rău că am auzit ce n-aş fi vrut să aud acolo. La dv. ar fi trebuit să vină numai intelectuali rasaţi şi să spună cuvinte de adio... Cineva a vorbit, dar n-am putu vedea cine. Nu l-am văzut decât pe Paul de România, grupul celor gură-cască era numaros şi inutil, dar se potrivea situaţiei. Moartea unui om ca dv. e atât de inutilă, iar viaţa dv. ar fi fost atât de utilă românilor...
Totul a fost incredibil de real, de trist şi de necrezut. Nici acum nu pot crede că v-am dus flori şi v-am aprins o lumânare, domnule profesor. Cât e de nedrept totul. După ce am învăţat atâtea de la dv., n-aş fi crezut că voi învăţa să şi mor!
Stau cu Bietul Ioanid în faţă. Ştiu că era romanul dv. preferat. Nu-mi amintesc mai nimic din acest roman, şi-l voi citi în memoria dv.
Dumnezeu să vă dea liniştea pe care n-aţi avut-o pe pământ! Amin!
Ştiu, dv. nu aţi fi vrut să vină nimeni, să nu plângă nimeni, să treceţi neobservat dincolo, în lumea lui Dante, dar ştiam că aşa ceva nu se va întâmpla şi trebuia să vă aduc florile şi să aprind lumânarea promisă doamnelor din forum. Le-am reprezentat pe cele care doar v-au cunosut pe sait şi a fost de ajuns să vă admire şi să vă plângă.
N-a fost foarte multă lume, au venit doar oameni în vârstă, obişnuiţi să vină al fiecare înmormântare unde se miră că cel dus e mai tânăr decât ei sau decât cine ştie ce altă rudă decedată de curând... Îmi pare rău că am auzit ce n-aş fi vrut să aud acolo. La dv. ar fi trebuit să vină numai intelectuali rasaţi şi să spună cuvinte de adio... Cineva a vorbit, dar n-am putu vedea cine. Nu l-am văzut decât pe Paul de România, grupul celor gură-cască era numaros şi inutil, dar se potrivea situaţiei. Moartea unui om ca dv. e atât de inutilă, iar viaţa dv. ar fi fost atât de utilă românilor...
Totul a fost incredibil de real, de trist şi de necrezut. Nici acum nu pot crede că v-am dus flori şi v-am aprins o lumânare, domnule profesor. Cât e de nedrept totul. După ce am învăţat atâtea de la dv., n-aş fi crezut că voi învăţa să şi mor!
Stau cu Bietul Ioanid în faţă. Ştiu că era romanul dv. preferat. Nu-mi amintesc mai nimic din acest roman, şi-l voi citi în memoria dv.
Dumnezeu să vă dea liniştea pe care n-aţi avut-o pe pământ! Amin!
Saturday, March 29, 2008
Amintiri corecte
Domnului profesor, cu drag
Motto: Între înger şi demon
Era tot un Om
Acum e târziu şi primăvara bate
la uşa curcubeului nătâng
s-a dus cu frigul şi nu mai răzbate
cuvântul drag al profului. Plângând
îmi iau "Adio" de la cel pe care
adesea l-am urmat în lupta sa...
O mângâiere bună,-nainte de plecare
mi-aş mai dori pe frunte, de la Măria sa.
A fost cel pentru care cuvântul e un rege
cel care cu Cervantes la mori s-a tot rugat
să-nvingă cu puterea minţii, cortege
funerare, ale prostiei, de care - încet - s-a-mpiedicat.
Colegul ce adesea pe net s-a arătat
Profesorul luminii şi culturii care
tot timpul a crezut şi dârz le-a apărat.
Un Om, o viaţă, ce-a dat-o cu mirare
adesea făr' să-nterbe "de ce?"
"dar cum?", "şi când?", "şi pentru ce?"...
Acum el a plecat...
să ne păzească de sus, din cerul înstelat.
Motto: Între înger şi demon
Era tot un Om
Acum e târziu şi primăvara bate
la uşa curcubeului nătâng
s-a dus cu frigul şi nu mai răzbate
cuvântul drag al profului. Plângând
îmi iau "Adio" de la cel pe care
adesea l-am urmat în lupta sa...
O mângâiere bună,-nainte de plecare
mi-aş mai dori pe frunte, de la Măria sa.
A fost cel pentru care cuvântul e un rege
cel care cu Cervantes la mori s-a tot rugat
să-nvingă cu puterea minţii, cortege
funerare, ale prostiei, de care - încet - s-a-mpiedicat.
Colegul ce adesea pe net s-a arătat
Profesorul luminii şi culturii care
tot timpul a crezut şi dârz le-a apărat.
Un Om, o viaţă, ce-a dat-o cu mirare
adesea făr' să-nterbe "de ce?"
"dar cum?", "şi când?", "şi pentru ce?"...
Acum el a plecat...
să ne păzească de sus, din cerul înstelat.
Adio, domnule profesor!
La moartea lui George Pruteanu
A murit ultimul apărător al limbii române,
Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
Ce mai rămîne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămîne
Decît gramatica de care ne-am lepădat?
Şi, uite, nici nu începuse bine anul
Şi cine, oare, s-ar fi putut gîndi
Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,
Care avea şi el planuri pentru a doua zi?
Bate inima-n oameni ca toba cea mare,
Pentru plecarea în zilnicul război,
Din care atît de absurd şi de urgent se moare
Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.
A murit neliniştitul, militantul, artistul,
O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,
Ne omorîm sîrguincios, cum ne învaţă anticristul,
Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.
Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,
Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,
Cînd el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare
Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pîn-la spital.
Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,
Dar George o să se-apuce de treabă din nou,
Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,
Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.
Căci el se pregătea liniştit de o bătrîneţe frumoasă,
Şi încă era atît de departe de ultimul act,
Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,
Ar fi rîs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.
Nu, hotărît lucru, el nu era născut pentru moarte,
Cum nu e născut nimeni dintre atîţia trecători,
Avea grilă estetică, era aici, gîndea departe,
Era un cordial radical de stînga: ori-ori!
Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,
Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,
O stupidă agenţie de minciuni ne aduce
Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.
Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,
Dar asta e, oare, problema cea mai grea,
Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,
Cînd e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?
Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,
Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,
Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,
Cînd profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.
A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngîne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.
A venit moartea, cu năravurile ei păgîne,
Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,
Între ziua de azi a lui George şi ziua de mîine,
Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.
Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pîine,
Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,
Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.
Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!
Adrian Păunescu
27 martie 2008
A murit ultimul apărător al limbii române,
Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
Ce mai rămîne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămîne
Decît gramatica de care ne-am lepădat?
Şi, uite, nici nu începuse bine anul
Şi cine, oare, s-ar fi putut gîndi
Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,
Care avea şi el planuri pentru a doua zi?
Bate inima-n oameni ca toba cea mare,
Pentru plecarea în zilnicul război,
Din care atît de absurd şi de urgent se moare
Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.
A murit neliniştitul, militantul, artistul,
O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,
Ne omorîm sîrguincios, cum ne învaţă anticristul,
Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.
Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,
Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,
Cînd el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare
Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pîn-la spital.
Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,
Dar George o să se-apuce de treabă din nou,
Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,
Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.
Căci el se pregătea liniştit de o bătrîneţe frumoasă,
Şi încă era atît de departe de ultimul act,
Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,
Ar fi rîs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.
Nu, hotărît lucru, el nu era născut pentru moarte,
Cum nu e născut nimeni dintre atîţia trecători,
Avea grilă estetică, era aici, gîndea departe,
Era un cordial radical de stînga: ori-ori!
Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,
Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,
O stupidă agenţie de minciuni ne aduce
Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.
Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,
Dar asta e, oare, problema cea mai grea,
Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,
Cînd e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?
Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,
Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,
Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,
Cînd profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.
A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngîne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.
A venit moartea, cu năravurile ei păgîne,
Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,
Între ziua de azi a lui George şi ziua de mîine,
Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.
Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pîine,
Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,
Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.
Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!
Adrian Păunescu
27 martie 2008
Friday, March 28, 2008
Amintiri corecte
Acum aproape un an a fost Octavian Paler, acum veţi fi dv., la Muzeul Literautrii Române! Mâine, acolo vom putea să ne luăm "adio" de la rpofesorul limbii române! V-am întrebat la un moment dat dacă vă este frică de moarte şi mi-aţi zis, că vă e teamă de cele ce nu vă va mai da ea, puterea cuvântului. E o lumină orbitoare acolo sau doar un întuneric definitiv şi decisiv?
Domnule profesor, nici nu ştiţi cât a plâns Adrian Păunescu când a aflat că nu mai sunteţi!
Şi nici nu veţi şti!
Ultimele cuvinte pe care mi le-aţi adresat: Vorbele dv. tonice sunt foarte binevenite, GP, 27.03.2008, cu câteva ora înainte să ne părăsiţi!
Domnule profesor, nici nu ştiţi cât a plâns Adrian Păunescu când a aflat că nu mai sunteţi!
Şi nici nu veţi şti!
Ultimele cuvinte pe care mi le-aţi adresat: Vorbele dv. tonice sunt foarte binevenite, GP, 27.03.2008, cu câteva ora înainte să ne părăsiţi!
Amintiri corecte
Iată, e deja a doua seară de când nu mai am unde să scriu. Forumul e de neaccesat. Probabil că foarte mulţi vin acum acolo... Aşa de mulţi că l-au blocat.Când ne-am cunoscut, era la fel. EWraţi foarte necăjit din cauza asta. S-ar putea ca şi Marius să mai fie o cauză. A vorbit cu Sorina să-l copieze şi să-l arhiveze. Ne e teamă să nu-l pierdem, el, saitul, e cel ce ne-a rămas în locul dv.
Mai ţineţi minte, domnule profesor, când vă scriam şi eraţid e acord cu mine? Când spuneam că mai bine trăiesc 50 de ani ca un vultur, decât o sută ca o cioară! Şi câtă dreptate mi-aţi dat, chiar şi aseară asta aţi făcut, aţi dovedit că aţi trăit ca un vultur... Dar nu mă pot opri să nu mă întreb: dar de ce cioara trebuie să trăiască o sută de ani, iar vulturul doar 50?! Acum nu-mi mai convine că mi-aţi dat dreptate fiindcă acum dv. nu mai sunteţi şi nu-mi vine să cred!
Dar când v-am spus că e bine să încercaţi să mâncaţi mai mult şi să fumaţi mai puţin, mai ştiţi? Tot timpul m-am temut să nu păţiţi ca tata... ştiţi doar, de ce ţi-e frică, nu scapi! Nu v-am încurajat să renunţaţi la fumat, dar v-am zis că ar fi bine să le mai răriţi... şi aţi promis că vă veţi mai gândi, dar nu v-aţi mai gândit şi acum e prea târziu.
Deşi nu mai sunteţi, tot vreau să vă scriu, domnule profesor. De aproape 4 ani am învăţat să vă scriu, să scriu acolo, în veveve.pruteanu.ro, e ca un drog. Voi putea să supravieţuiesc oare?
Mai ţineţi minte, domnule profesor, când vă scriam şi eraţid e acord cu mine? Când spuneam că mai bine trăiesc 50 de ani ca un vultur, decât o sută ca o cioară! Şi câtă dreptate mi-aţi dat, chiar şi aseară asta aţi făcut, aţi dovedit că aţi trăit ca un vultur... Dar nu mă pot opri să nu mă întreb: dar de ce cioara trebuie să trăiască o sută de ani, iar vulturul doar 50?! Acum nu-mi mai convine că mi-aţi dat dreptate fiindcă acum dv. nu mai sunteţi şi nu-mi vine să cred!
Dar când v-am spus că e bine să încercaţi să mâncaţi mai mult şi să fumaţi mai puţin, mai ştiţi? Tot timpul m-am temut să nu păţiţi ca tata... ştiţi doar, de ce ţi-e frică, nu scapi! Nu v-am încurajat să renunţaţi la fumat, dar v-am zis că ar fi bine să le mai răriţi... şi aţi promis că vă veţi mai gândi, dar nu v-aţi mai gândit şi acum e prea târziu.
Deşi nu mai sunteţi, tot vreau să vă scriu, domnule profesor. De aproape 4 ani am învăţat să vă scriu, să scriu acolo, în veveve.pruteanu.ro, e ca un drog. Voi putea să supravieţuiesc oare?
Subscribe to:
Posts (Atom)
