La înmormântarea Profesorului

M-am gândit mult, domnule profesor, dacă e bine să vin la înmormântare. Mă gândeam la fetiţa mea că nu va suporta situaţia, dar am riscat. Şi am venit să vă însoţim pe ultimul drum...
Ştiu, dv. nu aţi fi vrut să vină nimeni, să nu plângă nimeni, să treceţi neobservat dincolo, în lumea lui Dante, dar ştiam că aşa ceva nu se va întâmpla şi trebuia să vă aduc florile şi să aprind lumânarea promisă doamnelor din forum. Le-am reprezentat pe cele care doar v-au cunosut pe sait şi a fost de ajuns să vă admire şi să vă plângă.
N-a fost foarte multă lume, au venit doar oameni în vârstă, obişnuiţi să vină al fiecare înmormântare unde se miră că cel dus e mai tânăr decât ei sau decât cine ştie ce altă rudă decedată de curând... Îmi pare rău că am auzit ce n-aş fi vrut să aud acolo. La dv. ar fi trebuit să vină numai intelectuali rasaţi şi să spună cuvinte de adio... Cineva a vorbit, dar n-am putu vedea cine. Nu l-am văzut decât pe Paul de România, grupul celor gură-cască era numaros şi inutil, dar se potrivea situaţiei. Moartea unui om ca dv. e atât de inutilă, iar viaţa dv. ar fi fost atât de utilă românilor...
Totul a fost incredibil de real, de trist şi de necrezut. Nici acum nu pot crede că v-am dus flori şi v-am aprins o lumânare, domnule profesor. Cât e de nedrept totul. După ce am învăţat atâtea de la dv., n-aş fi crezut că voi învăţa să şi mor!
Stau cu Bietul Ioanid în faţă. Ştiu că era romanul dv. preferat. Nu-mi amintesc mai nimic din acest roman, şi-l voi citi în memoria dv.
Dumnezeu să vă dea liniştea pe care n-aţi avut-o pe pământ! Amin!