Domnule profesor, deşi toţi spun că nu mai sunteţi, eu vreau să vă scriu. Să vă spun că-s măcar consolată de gândul că v-am fost alături şi v-am încurajat şi ne-am luat Adio! în termeni prietenoşi.
Aţi plecat din viaţa noatră, internaută, aşa cum a plecat tatăl meu din viaţa mea pământeană, dus la spital, pe poarta Infernului final. Da, ştiu, o să-ţi spuneţi că scriu aşa cum mă ştiţi de atâta timp şi că e "în stilul meu" acest omagiu, în stilul meu patetic şi pesimist.
Dv. vă puteţi imagina că eu mâine, oh, deja azi!, nu voi mai avea unde să scriu?
De trei zile nu sunt în apele mele. Simţeam că ceva rău se va întâmpla. Mie mi-a fost foarte rău luni, AM VRUT SĂ VĂ SCRIU ŞI SĂ VĂ SPUN, AŞA CUM AM FĂCUT ADESEORI ŞI M-AŢI ÎNCURAJAT, dar ceva m-a făcut să renunţ, de parcă n-aş fi vrut să vă întristez sau, poate că eram prea obosită de semileşinul prin care am trecut şi n-am mai avut puterea să-mi maintesc de el. Voiam să uit... Aşa am simţit, că nu trebuie să scriu de boală. La nici o zi, v-a fost rău şi aţi venit în continuare pe sait, şi ne-aţi scris ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar ne-aţi dat de înţeles că nu sunteţi într-un loc prea grozav şi atunci am înţeles: eraţi la spital! E singurul loc în care ştiu că nu v-aţi fi dorit niciodată să ajungeţi (atunci când eram dărâmată de moartea tatălui meu, v-am povestit cum a murit şi dv. aţi avut amabilitatea să mă îmbărbătaţi, dar v-aţi şi spus temerea în legătură cu spitalul). Am fost atât de surprinsă să vă ştiu acolo, am crezut că iar aţi avut probleme cu stomacul, şi - în loc să-mi spuneţi adevărul -, aţi spus că da, e tot stomacul...). Câtă tărie de caracter să aibă un om în pragul disperării? Când l-aţi pierdut pe Miţubişi, sunt doar câteva luni, aţi fost atât de afectat, dar n-aţi lăsat nicio secundă să se vadă suferinţa din sufletul dv.!
Îmi amintesc când v-am cunoscut, domnule profesor... Era cu puţin înainte de ziua dv. de naştere, acum trei ani, vă strângeaţi lucrurile de la Senat. Nu mai fuseserăţi numit senator şi eraţi necăjit şi vă simţeaţi trădat. Venisem cu o carte: "Femei celebre", de Arina Avram, mi-aţi zis că e o fostă studentă a dv.
Eu eram cu fetiţa mea de trei ani, care vă privea curioasă. Acum are 6 ani şi a fost speriată când m-a văzut că plâng şi i-am zis că aţi murit, dar ce ştie ea? M-a văzut atât de tristă şi m-a rugat să nu plâng..., abia a putut adormi...
Ţin minte că aveaţi probleme cu saitul şi eraţi supărat. Numai noi, forumiştii, ştim cât de mult aţi iubit saitul acela! Numai noi, forumiştii, ştim cât de mult aţi apreciat oamenii obişnuiţi. Aţi fost singurul interesat să ne aflaţi părerea, domnule profesor!
Am vorbit puţin de mine, de faptul că mă vedeţi ca pe un om-insulă... Încercam să scap de emoţii, dar nu reuşeam... Mi-aţi dat câteva sfaturi şi am plecat. Ca şi la venire, la plecare (după ce ne-aţi condus până la uşa Senatului) mi-aţi sărutat mâna! Aţi fost ultimul galant pe care l-am întâlinit în viaţa asta atât de scurtă şi de nedreaptă!
Acum sunteţi în lumea lui Dante şi aş vrea să vă fie bine, chiar dacă acolo lumina a amuţit!
Şi noi am amuţit, domnule profesor, am amuţit de durere! Dincolo de ecran, nu mai vine nimeni să scrie, cu verde, răspunsuri pentru noi, cei mai înrăiţi prutenişti! Adio, domnule profesor, dar rămâneţi cu noi!