Adio, domnule profesor!

La moartea lui George Pruteanu

A murit ultimul apărător al limbii române,
Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
Ce mai rămîne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămîne
Decît gramatica de care ne-am lepădat?


Şi, uite, nici nu începuse bine anul
Şi cine, oare, s-ar fi putut gîndi
Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,
Care avea şi el planuri pentru a doua zi?


Bate inima-n oameni ca toba cea mare,
Pentru plecarea în zilnicul război,
Din care atît de absurd şi de urgent se moare
Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.


A murit neliniştitul, militantul, artistul,
O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,
Ne omorîm sîrguincios, cum ne învaţă anticristul,
Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.


Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,
Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,
Cînd el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare
Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pîn-la spital.


Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,
Dar George o să se-apuce de treabă din nou,
Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,
Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.


Căci el se pregătea liniştit de o bătrîneţe frumoasă,
Şi încă era atît de departe de ultimul act,
Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,
Ar fi rîs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.


Nu, hotărît lucru, el nu era născut pentru moarte,
Cum nu e născut nimeni dintre atîţia trecători,
Avea grilă estetică, era aici, gîndea departe,
Era un cordial radical de stînga: ori-ori!

Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,
Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,
O stupidă agenţie de minciuni ne aduce
Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.


Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,
Dar asta e, oare, problema cea mai grea,
Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,
Cînd e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?


Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,
Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,
Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,
Cînd profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.


A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngîne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.


A venit moartea, cu năravurile ei păgîne,
Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,
Între ziua de azi a lui George şi ziua de mîine,
Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.


Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pîine,
Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,
Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.
Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!

Adrian Păunescu
27 martie 2008