Poezie de dor

Ce trist e totul pe aici
când nimeni nu mai vine
să scrie pentru ca-ntr-o zi
nici mâine să mai fie...
Era un loc, o cafenea
fără cafele multe,
doar fumul greu şi ţigarea
se mai vedeau oculte.
Adusu-mi-ai un veac de cărţi
pe rafturi şi pe frunte
iar acum zaci, înert, în jos
în frig şi-n grund şi-n frânte
gânduri ce-au rămas cu verde
să ne-nfrunte.
Mai strig, dar nu am glas destul
să mai auzi de mine
şi-aş spune-acum, dar nu ştiu cui
ce dor îmi e de tine!
Şi-atunci doar scriu.
Atâta ştiu, să strig cu litere mărunte:
de ce te-ai dus? de ce nu vii?
cu întrebări mai multe!
Acum e greu, dar mâine-i crunt,
poimâine-i şi mai dureros
când văd că-n praf tu te-ai întors
iar lumea-i mai pe dos!
Nici lacrimi calde nu mai am,
nici frunte să măd oară
te-ai dus de tot, iar eu pe geam
privesc, mai pot, afară!