Eu şi jumătate din ce a mai rămas din mine...

Trecurăm şi-n 2010, ba chiar se fac mâine 7 luni de când s-a us Silviu... Mă-ntreb cât a mai rămas din mine după atâtea evenimente şi cu cât voi mai pleca de pe pământ. Dar oare chiar sunt pe pământ?
E doar o iluzie. O iluzie din care nu vor rămâne decât nişte amintiri, nişte imagini... şi cam atât... Cui îi va mai păsa de păsurile mele, de tragediile şi de dramele pe care le trăiesc?
Să fim serioşi, viaţa are un singur capăt, cel al morţii care şterge tot ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat... şi vin alte întâmplări în urma noatră, alţi oameni care poate că vor şti mai bine ca mine ce să facă cu respiraţia lor, cum s-o canalizeze spre stele...
Ştiu un singur lucru: că trăiesc tot timpul cu teamă, cu nelinişte şi cu multă tristeţe-n suflet!
Ştiu atâtea despre mine şi mi-e atât de dor de ceea ce am fost şi tot sper să reuşesc să scriu câte ceva în... amintirea mea, dar nu mai am putere şi nici nu mai cred în nemurirea gândurilor...
Până mai deunăzi îi invidiam pe cei rămaşi în istorie... acum îmi dau seama că EI n-au rămas nicăieri, ci doar noi suntem cei care am venit să le retrăim gândurile nemuritoare...
Şi pentru ei ce mai poate însemna acest fapt? Nimic!

Constanța

Suntem aici, acasă la mine, zic eu, doar că mamei nu-i place zisul meu. După ce am fost la Bulgari, la nisipuri, a început cu tânguielile și mă tratează ca pe o străină. Mai că nu-mi spune să mă car acasă, la București.
Habar n-am de ce m-a făcut acestă femeie. Pe zi ce trece am convingerea că numai din cauza decretului ceaușist...
Sunt foarte tristă și mi-e silă de tot ceea ce mă înconjoară, îndeosebi oamenii! Cred că nu e loc pentru mine nicăieri, doar în inima fetiței mele, cel puțin până va mai crește și mă va uita și ea. Sper să mor până atunci și să nu simt și răceala celei pentru care mi-am dat viața de nenumărate ori!

Amintiri de moment

Ieri am cumpărat Jurnal secret de Alex. Ştefănescu. L-am citit pe nerăsuflate şi am râs cu poftă aşa cum n-am mai făcut de sute de ani! Poate că râdeam cât mai tare ca să mă asigur că n-am murit şi eu, poate e chiar o carte ce este scrisă cu un simţ al umorului de o fineţe rară şi de un bun-gust desăvârşit, poate că era tot ceea ce-mi trebuia în zielele acestea de doliu.
Am cumpărat cartea pentru că ştiam că Alex. Ştefănescu era prieten cu George Pruteanu şi sigur aş fi citi ceva despre acesta din urmă, cel care ne-a umbrit şi înnorat primăvara acestui an! Este o carte în care apare şi George Pruteanu, dar foarte puţin, iar termenii sunt destul de critici. Păcat că politica desparte oamenii de valoare! Stilul "alexandrian" (sic!) e fascinant! În fiecare cuvânt e atâta semnificaţie că adesea mă gândesc că am citit - de fapt - o carte de 500 de pagini, nu de 230! Acest stil îmi aminteşte de citatul pe care-l prefera Domnul Profesor: Non multa sed multum!
Aseară plecasem după "Cronica unei mari dezamăgiri" de George Pruteanu, dar m-am ales cu Jurnalul secret (bestial!) şi Jurnal portughez şi alte scrieri de Mircea Eliade! Chiar dacă n-am găsit cartea Domnului Profesor, îi sunt datoare, iată, am ajuns să citesc în continuare cât se poate de mult pentru creierul meu mic!
Sper să am ocazia să-i dau din acestă sete fetiţei mele atât de mici! Oh, Doamne, fă să-i fiu alături! Amin!