Poiana Braşov - o ţară a visului în ţara coşmarului

Am fost - he, nici că-mi vine a crede -, la Poiana Braşov! Am plecat joi, după serbarea Alexianei (altă hotărâre luată, sper să reuşesc să-i spun Ina. Alexia a devenit insuportabil de prezent la toate fetiţele, era plină poieniţa!) la munte... Toate bune şi frumoase până la Predeal. De acolo a început coşmarul drumului înzepăzit peste minute... Fulgii alergau peste noi şi ne-ntreceau cu uşurinţă. Viteza a fost de 10 la oră, medie, iar de alunecat era să alunecăm cu brio tocmai într-un parapet când am încercat să depăşim viteza legal-admisă de fulgi! Altfel, un peisaj de vis, doar că n-aveam inimă să-l admirăm. Ne-ngheţease de teama că vom înnopta pe drum, în frigul iernii răzvrătite nu tocmai netam-nesam, ci cu informaţii sigure de la institutul de meteorologie. Să mă mai gândesc acum de ce primăriile dormeau când s-au dat aceste ştiri? Ce sens mai are... Trecutul înfierat e întotdeuna inutil când vorbeşti de el în prezent.
Carevasăzică, un drum de două ore jumate făcut în şase... Emoţii şi ghinioane de zi de 13? Cine poate şti, odată ce ajunşi în Poiană frumuseţea de acolo ne-a cotropit şi ne-a alungat teama şi nesiguranţa adunate-n noiane pe drumul încâlcit? O ţară a basmului în mijlocul unei ţări roase de molii şi durere. Parcă ieşi din timp, spaţiu şi viaţă... E simplu: devii atemporal, aspaţial şi nemuritor. Zăpada străluceşte ca o beteală de lamé şi-ţi sparge toate tristeţile-n cioburi de cristal ce-ţi încălzesc spiritul. Arunci cu ele-n cei dragi şi-ţi doreşti să fie o binecuvântere... Cineva caută ursul în preajmă şi tăcerea fricii revine-n zbaterea tremurândă a inimii, pitită-n pieptul tău de om viu.
Gata. E noapte şi-i târziu. Ni s-au colorat în sfârşit obrajii-n roşu şi ne e bine. Putem merge la-nnoptatul din ţara basmelor şi să visăm că visăm...
Gazdele de la pensiune-s aşa cum ne-am fi dorit. Primitoare şi foarte plăcute. Ne servesc micul dejun şi aproape de prânz, fără a li se părea un sacrilegiu... Nici că ne vine a crede. Parcă eram în ţara de vis a viselor, dar nici chiar aşa!
E timpul să ne zbenguim pe pârtie. Mergem să închiriem o sanie, pe cea de acasă n-am găsit de cuviinţă că e musai s-o cărăm cu noi. Până la sanie, colindăm pe la tarabe. Toate limbile pământului le putem auzi şi parcă le ştim. Seamănă cu limba zăpadă. E o limbă strălucitor de pură şi de zâmbitoare. E o plăcere s-o vezi în ochii oamenilor, căci ea se vorbeşte cu ochii...
Mă gândeam acolo, în poiana minunilor simple, ce de splendori a creat natura şi cât de datoare îi suntem. Aşa spânzurată-ntre vis şi realitate chiar m-am agăţat de funia săniuţei, cu volan şi frâne aferente şi m-am dat de-a dura, amintindu-mi cumva de coplilul din mine. Alexianei i-a fost o ţâră (mai mult) frică la-nceput. Ea neavând antrenamentul meu de maidanez comunist (copilărie liber-consimţită între sălbatice zăpezi) s-a aventurat cu picul pe bobuleţul negru - că aşa şi-l dori prinţesa mea! A ajuns până la urmă să se caţere cât mai sus pe pârtie şi nici că mai voia să audă de vreo pauză! Norocul nostru cu frigul şi cu mirosul îmbietor de la grătarul din poalele muntelui.
Ne luarăm după miros şi ne comandarăm cele mai colesteroase mâncăruri ce-ţi mută gândurile la strămoşii preistorici. Ţuica fiartă ne-mbie cu dulceaţa ei fierbibnte şi ne-ncălzeşte mintea aburind-o discret. Şi-n timp ce noi ne abuream egoist maţele, Alle se mulţumea cu joaca şi apa chioară...
Masa o luăm ca la picnic, în picioare fiindcă pe zăpadă nu-i chip să şezi... Televiziunile au dat iama şi transmit distracţia d ela munte. În pauză-şi pun fundurile pe skijet şi-şi fac gălăgios prezenţa infatuată.
Urmează să ne ameţim simţurile de tot cu desertul tejghelei: vin fiert. Am uitat şi de litiaza mea biliară şi de tot! Chiar şi de faptul că-i vineri şi că luni ne vom întoarce-n ale Capitalei îmbulzeli... Mă-ntreb ca o idioată - a nu ştiu câta oară - de ce le place unora să facă atâta gălăgie şi să atragă atenţia numai fiindcă se urcă pe snowmobil? Surpriza nu se lasă aşteptată... Tete ne ia o juma de oră de plimbat cu şmecheria aia haioasă! Întâi o plimbă el pe Alle... Mi se pare fain şi uşor de manipulat... Abia aştept să văd cum e!... E bestial! O motocicletă cu aripi, pe zăpadă... Nu fac figuri, nu chiui - deşi-mi vine - numai conduc cu bucurie un snowmobil pe zăpada ascultătoare... Alle-mi atrage atenţia că mân prea tare... şi-mi amintesc că "propietarul" m-a sfătuit să n-o dau la blană... Nu am înţeles de ce expresia folosită la pedala de maşină "se potriveşte" la acceleraţia de la ghidonul jetskiului, dar am lăsat-o mai moale, numai că "vitezomana" de mine avea mâncărimi la mâini!
E ţara a asta a basmelor o adevărată minune, dar nu ştiu dacă ar avea acelaşi efect pentru cei fără un chior în buzunare...
(va uma)