Sunday, March 30, 2008
La înmormântarea Profesorului
M-am gândit mult, domnule profesor, dacă e bine să vin la înmormântare. Mă gândeam la fetiţa mea că nu va suporta situaţia, dar am riscat. Şi am venit să vă însoţim pe ultimul drum...
Ştiu, dv. nu aţi fi vrut să vină nimeni, să nu plângă nimeni, să treceţi neobservat dincolo, în lumea lui Dante, dar ştiam că aşa ceva nu se va întâmpla şi trebuia să vă aduc florile şi să aprind lumânarea promisă doamnelor din forum. Le-am reprezentat pe cele care doar v-au cunosut pe sait şi a fost de ajuns să vă admire şi să vă plângă.
N-a fost foarte multă lume, au venit doar oameni în vârstă, obişnuiţi să vină al fiecare înmormântare unde se miră că cel dus e mai tânăr decât ei sau decât cine ştie ce altă rudă decedată de curând... Îmi pare rău că am auzit ce n-aş fi vrut să aud acolo. La dv. ar fi trebuit să vină numai intelectuali rasaţi şi să spună cuvinte de adio... Cineva a vorbit, dar n-am putu vedea cine. Nu l-am văzut decât pe Paul de România, grupul celor gură-cască era numaros şi inutil, dar se potrivea situaţiei. Moartea unui om ca dv. e atât de inutilă, iar viaţa dv. ar fi fost atât de utilă românilor...
Totul a fost incredibil de real, de trist şi de necrezut. Nici acum nu pot crede că v-am dus flori şi v-am aprins o lumânare, domnule profesor. Cât e de nedrept totul. După ce am învăţat atâtea de la dv., n-aş fi crezut că voi învăţa să şi mor!
Stau cu Bietul Ioanid în faţă. Ştiu că era romanul dv. preferat. Nu-mi amintesc mai nimic din acest roman, şi-l voi citi în memoria dv.
Dumnezeu să vă dea liniştea pe care n-aţi avut-o pe pământ! Amin!
Ştiu, dv. nu aţi fi vrut să vină nimeni, să nu plângă nimeni, să treceţi neobservat dincolo, în lumea lui Dante, dar ştiam că aşa ceva nu se va întâmpla şi trebuia să vă aduc florile şi să aprind lumânarea promisă doamnelor din forum. Le-am reprezentat pe cele care doar v-au cunosut pe sait şi a fost de ajuns să vă admire şi să vă plângă.
N-a fost foarte multă lume, au venit doar oameni în vârstă, obişnuiţi să vină al fiecare înmormântare unde se miră că cel dus e mai tânăr decât ei sau decât cine ştie ce altă rudă decedată de curând... Îmi pare rău că am auzit ce n-aş fi vrut să aud acolo. La dv. ar fi trebuit să vină numai intelectuali rasaţi şi să spună cuvinte de adio... Cineva a vorbit, dar n-am putu vedea cine. Nu l-am văzut decât pe Paul de România, grupul celor gură-cască era numaros şi inutil, dar se potrivea situaţiei. Moartea unui om ca dv. e atât de inutilă, iar viaţa dv. ar fi fost atât de utilă românilor...
Totul a fost incredibil de real, de trist şi de necrezut. Nici acum nu pot crede că v-am dus flori şi v-am aprins o lumânare, domnule profesor. Cât e de nedrept totul. După ce am învăţat atâtea de la dv., n-aş fi crezut că voi învăţa să şi mor!
Stau cu Bietul Ioanid în faţă. Ştiu că era romanul dv. preferat. Nu-mi amintesc mai nimic din acest roman, şi-l voi citi în memoria dv.
Dumnezeu să vă dea liniştea pe care n-aţi avut-o pe pământ! Amin!
Saturday, March 29, 2008
Amintiri corecte
Domnului profesor, cu drag
Motto: Între înger şi demon
Era tot un Om
Acum e târziu şi primăvara bate
la uşa curcubeului nătâng
s-a dus cu frigul şi nu mai răzbate
cuvântul drag al profului. Plângând
îmi iau "Adio" de la cel pe care
adesea l-am urmat în lupta sa...
O mângâiere bună,-nainte de plecare
mi-aş mai dori pe frunte, de la Măria sa.
A fost cel pentru care cuvântul e un rege
cel care cu Cervantes la mori s-a tot rugat
să-nvingă cu puterea minţii, cortege
funerare, ale prostiei, de care - încet - s-a-mpiedicat.
Colegul ce adesea pe net s-a arătat
Profesorul luminii şi culturii care
tot timpul a crezut şi dârz le-a apărat.
Un Om, o viaţă, ce-a dat-o cu mirare
adesea făr' să-nterbe "de ce?"
"dar cum?", "şi când?", "şi pentru ce?"...
Acum el a plecat...
să ne păzească de sus, din cerul înstelat.
Motto: Între înger şi demon
Era tot un Om
Acum e târziu şi primăvara bate
la uşa curcubeului nătâng
s-a dus cu frigul şi nu mai răzbate
cuvântul drag al profului. Plângând
îmi iau "Adio" de la cel pe care
adesea l-am urmat în lupta sa...
O mângâiere bună,-nainte de plecare
mi-aş mai dori pe frunte, de la Măria sa.
A fost cel pentru care cuvântul e un rege
cel care cu Cervantes la mori s-a tot rugat
să-nvingă cu puterea minţii, cortege
funerare, ale prostiei, de care - încet - s-a-mpiedicat.
Colegul ce adesea pe net s-a arătat
Profesorul luminii şi culturii care
tot timpul a crezut şi dârz le-a apărat.
Un Om, o viaţă, ce-a dat-o cu mirare
adesea făr' să-nterbe "de ce?"
"dar cum?", "şi când?", "şi pentru ce?"...
Acum el a plecat...
să ne păzească de sus, din cerul înstelat.
Adio, domnule profesor!
La moartea lui George Pruteanu
A murit ultimul apărător al limbii române,
Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
Ce mai rămîne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămîne
Decît gramatica de care ne-am lepădat?
Şi, uite, nici nu începuse bine anul
Şi cine, oare, s-ar fi putut gîndi
Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,
Care avea şi el planuri pentru a doua zi?
Bate inima-n oameni ca toba cea mare,
Pentru plecarea în zilnicul război,
Din care atît de absurd şi de urgent se moare
Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.
A murit neliniştitul, militantul, artistul,
O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,
Ne omorîm sîrguincios, cum ne învaţă anticristul,
Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.
Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,
Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,
Cînd el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare
Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pîn-la spital.
Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,
Dar George o să se-apuce de treabă din nou,
Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,
Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.
Căci el se pregătea liniştit de o bătrîneţe frumoasă,
Şi încă era atît de departe de ultimul act,
Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,
Ar fi rîs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.
Nu, hotărît lucru, el nu era născut pentru moarte,
Cum nu e născut nimeni dintre atîţia trecători,
Avea grilă estetică, era aici, gîndea departe,
Era un cordial radical de stînga: ori-ori!
Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,
Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,
O stupidă agenţie de minciuni ne aduce
Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.
Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,
Dar asta e, oare, problema cea mai grea,
Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,
Cînd e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?
Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,
Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,
Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,
Cînd profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.
A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngîne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.
A venit moartea, cu năravurile ei păgîne,
Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,
Între ziua de azi a lui George şi ziua de mîine,
Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.
Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pîine,
Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,
Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.
Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!
Adrian Păunescu
27 martie 2008
A murit ultimul apărător al limbii române,
Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
Ce mai rămîne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămîne
Decît gramatica de care ne-am lepădat?
Şi, uite, nici nu începuse bine anul
Şi cine, oare, s-ar fi putut gîndi
Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,
Care avea şi el planuri pentru a doua zi?
Bate inima-n oameni ca toba cea mare,
Pentru plecarea în zilnicul război,
Din care atît de absurd şi de urgent se moare
Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.
A murit neliniştitul, militantul, artistul,
O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,
Ne omorîm sîrguincios, cum ne învaţă anticristul,
Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.
Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,
Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,
Cînd el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare
Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pîn-la spital.
Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,
Dar George o să se-apuce de treabă din nou,
Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,
Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.
Căci el se pregătea liniştit de o bătrîneţe frumoasă,
Şi încă era atît de departe de ultimul act,
Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,
Ar fi rîs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.
Nu, hotărît lucru, el nu era născut pentru moarte,
Cum nu e născut nimeni dintre atîţia trecători,
Avea grilă estetică, era aici, gîndea departe,
Era un cordial radical de stînga: ori-ori!
Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,
Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,
O stupidă agenţie de minciuni ne aduce
Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.
Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,
Dar asta e, oare, problema cea mai grea,
Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,
Cînd e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?
Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,
Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,
Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,
Cînd profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.
A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngîne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.
A venit moartea, cu năravurile ei păgîne,
Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,
Între ziua de azi a lui George şi ziua de mîine,
Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.
Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pîine,
Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,
Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.
Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!
Adrian Păunescu
27 martie 2008
Friday, March 28, 2008
Amintiri corecte
Acum aproape un an a fost Octavian Paler, acum veţi fi dv., la Muzeul Literautrii Române! Mâine, acolo vom putea să ne luăm "adio" de la rpofesorul limbii române! V-am întrebat la un moment dat dacă vă este frică de moarte şi mi-aţi zis, că vă e teamă de cele ce nu vă va mai da ea, puterea cuvântului. E o lumină orbitoare acolo sau doar un întuneric definitiv şi decisiv?
Domnule profesor, nici nu ştiţi cât a plâns Adrian Păunescu când a aflat că nu mai sunteţi!
Şi nici nu veţi şti!
Ultimele cuvinte pe care mi le-aţi adresat: Vorbele dv. tonice sunt foarte binevenite, GP, 27.03.2008, cu câteva ora înainte să ne părăsiţi!
Domnule profesor, nici nu ştiţi cât a plâns Adrian Păunescu când a aflat că nu mai sunteţi!
Şi nici nu veţi şti!
Ultimele cuvinte pe care mi le-aţi adresat: Vorbele dv. tonice sunt foarte binevenite, GP, 27.03.2008, cu câteva ora înainte să ne părăsiţi!
Amintiri corecte
Iată, e deja a doua seară de când nu mai am unde să scriu. Forumul e de neaccesat. Probabil că foarte mulţi vin acum acolo... Aşa de mulţi că l-au blocat.Când ne-am cunoscut, era la fel. EWraţi foarte necăjit din cauza asta. S-ar putea ca şi Marius să mai fie o cauză. A vorbit cu Sorina să-l copieze şi să-l arhiveze. Ne e teamă să nu-l pierdem, el, saitul, e cel ce ne-a rămas în locul dv.
Mai ţineţi minte, domnule profesor, când vă scriam şi eraţid e acord cu mine? Când spuneam că mai bine trăiesc 50 de ani ca un vultur, decât o sută ca o cioară! Şi câtă dreptate mi-aţi dat, chiar şi aseară asta aţi făcut, aţi dovedit că aţi trăit ca un vultur... Dar nu mă pot opri să nu mă întreb: dar de ce cioara trebuie să trăiască o sută de ani, iar vulturul doar 50?! Acum nu-mi mai convine că mi-aţi dat dreptate fiindcă acum dv. nu mai sunteţi şi nu-mi vine să cred!
Dar când v-am spus că e bine să încercaţi să mâncaţi mai mult şi să fumaţi mai puţin, mai ştiţi? Tot timpul m-am temut să nu păţiţi ca tata... ştiţi doar, de ce ţi-e frică, nu scapi! Nu v-am încurajat să renunţaţi la fumat, dar v-am zis că ar fi bine să le mai răriţi... şi aţi promis că vă veţi mai gândi, dar nu v-aţi mai gândit şi acum e prea târziu.
Deşi nu mai sunteţi, tot vreau să vă scriu, domnule profesor. De aproape 4 ani am învăţat să vă scriu, să scriu acolo, în veveve.pruteanu.ro, e ca un drog. Voi putea să supravieţuiesc oare?
Mai ţineţi minte, domnule profesor, când vă scriam şi eraţid e acord cu mine? Când spuneam că mai bine trăiesc 50 de ani ca un vultur, decât o sută ca o cioară! Şi câtă dreptate mi-aţi dat, chiar şi aseară asta aţi făcut, aţi dovedit că aţi trăit ca un vultur... Dar nu mă pot opri să nu mă întreb: dar de ce cioara trebuie să trăiască o sută de ani, iar vulturul doar 50?! Acum nu-mi mai convine că mi-aţi dat dreptate fiindcă acum dv. nu mai sunteţi şi nu-mi vine să cred!
Dar când v-am spus că e bine să încercaţi să mâncaţi mai mult şi să fumaţi mai puţin, mai ştiţi? Tot timpul m-am temut să nu păţiţi ca tata... ştiţi doar, de ce ţi-e frică, nu scapi! Nu v-am încurajat să renunţaţi la fumat, dar v-am zis că ar fi bine să le mai răriţi... şi aţi promis că vă veţi mai gândi, dar nu v-aţi mai gândit şi acum e prea târziu.
Deşi nu mai sunteţi, tot vreau să vă scriu, domnule profesor. De aproape 4 ani am învăţat să vă scriu, să scriu acolo, în veveve.pruteanu.ro, e ca un drog. Voi putea să supravieţuiesc oare?
Thursday, March 27, 2008
Domnule profesor, deşi toţi spun că nu mai sunteţi, eu vreau să vă scriu. Să vă spun că-s măcar consolată de gândul că v-am fost alături şi v-am încurajat şi ne-am luat Adio! în termeni prietenoşi.
Aţi plecat din viaţa noatră, internaută, aşa cum a plecat tatăl meu din viaţa mea pământeană, dus la spital, pe poarta Infernului final. Da, ştiu, o să-ţi spuneţi că scriu aşa cum mă ştiţi de atâta timp şi că e "în stilul meu" acest omagiu, în stilul meu patetic şi pesimist.
Dv. vă puteţi imagina că eu mâine, oh, deja azi!, nu voi mai avea unde să scriu?
De trei zile nu sunt în apele mele. Simţeam că ceva rău se va întâmpla. Mie mi-a fost foarte rău luni, AM VRUT SĂ VĂ SCRIU ŞI SĂ VĂ SPUN, AŞA CUM AM FĂCUT ADESEORI ŞI M-AŢI ÎNCURAJAT, dar ceva m-a făcut să renunţ, de parcă n-aş fi vrut să vă întristez sau, poate că eram prea obosită de semileşinul prin care am trecut şi n-am mai avut puterea să-mi maintesc de el. Voiam să uit... Aşa am simţit, că nu trebuie să scriu de boală. La nici o zi, v-a fost rău şi aţi venit în continuare pe sait, şi ne-aţi scris ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar ne-aţi dat de înţeles că nu sunteţi într-un loc prea grozav şi atunci am înţeles: eraţi la spital! E singurul loc în care ştiu că nu v-aţi fi dorit niciodată să ajungeţi (atunci când eram dărâmată de moartea tatălui meu, v-am povestit cum a murit şi dv. aţi avut amabilitatea să mă îmbărbătaţi, dar v-aţi şi spus temerea în legătură cu spitalul). Am fost atât de surprinsă să vă ştiu acolo, am crezut că iar aţi avut probleme cu stomacul, şi - în loc să-mi spuneţi adevărul -, aţi spus că da, e tot stomacul...). Câtă tărie de caracter să aibă un om în pragul disperării? Când l-aţi pierdut pe Miţubişi, sunt doar câteva luni, aţi fost atât de afectat, dar n-aţi lăsat nicio secundă să se vadă suferinţa din sufletul dv.!
Îmi amintesc când v-am cunoscut, domnule profesor... Era cu puţin înainte de ziua dv. de naştere, acum trei ani, vă strângeaţi lucrurile de la Senat. Nu mai fuseserăţi numit senator şi eraţi necăjit şi vă simţeaţi trădat. Venisem cu o carte: "Femei celebre", de Arina Avram, mi-aţi zis că e o fostă studentă a dv.
Eu eram cu fetiţa mea de trei ani, care vă privea curioasă. Acum are 6 ani şi a fost speriată când m-a văzut că plâng şi i-am zis că aţi murit, dar ce ştie ea? M-a văzut atât de tristă şi m-a rugat să nu plâng..., abia a putut adormi...
Ţin minte că aveaţi probleme cu saitul şi eraţi supărat. Numai noi, forumiştii, ştim cât de mult aţi iubit saitul acela! Numai noi, forumiştii, ştim cât de mult aţi apreciat oamenii obişnuiţi. Aţi fost singurul interesat să ne aflaţi părerea, domnule profesor!
Am vorbit puţin de mine, de faptul că mă vedeţi ca pe un om-insulă... Încercam să scap de emoţii, dar nu reuşeam... Mi-aţi dat câteva sfaturi şi am plecat. Ca şi la venire, la plecare (după ce ne-aţi condus până la uşa Senatului) mi-aţi sărutat mâna! Aţi fost ultimul galant pe care l-am întâlinit în viaţa asta atât de scurtă şi de nedreaptă!
Acum sunteţi în lumea lui Dante şi aş vrea să vă fie bine, chiar dacă acolo lumina a amuţit!
Şi noi am amuţit, domnule profesor, am amuţit de durere! Dincolo de ecran, nu mai vine nimeni să scrie, cu verde, răspunsuri pentru noi, cei mai înrăiţi prutenişti! Adio, domnule profesor, dar rămâneţi cu noi!
Aţi plecat din viaţa noatră, internaută, aşa cum a plecat tatăl meu din viaţa mea pământeană, dus la spital, pe poarta Infernului final. Da, ştiu, o să-ţi spuneţi că scriu aşa cum mă ştiţi de atâta timp şi că e "în stilul meu" acest omagiu, în stilul meu patetic şi pesimist.
Dv. vă puteţi imagina că eu mâine, oh, deja azi!, nu voi mai avea unde să scriu?
De trei zile nu sunt în apele mele. Simţeam că ceva rău se va întâmpla. Mie mi-a fost foarte rău luni, AM VRUT SĂ VĂ SCRIU ŞI SĂ VĂ SPUN, AŞA CUM AM FĂCUT ADESEORI ŞI M-AŢI ÎNCURAJAT, dar ceva m-a făcut să renunţ, de parcă n-aş fi vrut să vă întristez sau, poate că eram prea obosită de semileşinul prin care am trecut şi n-am mai avut puterea să-mi maintesc de el. Voiam să uit... Aşa am simţit, că nu trebuie să scriu de boală. La nici o zi, v-a fost rău şi aţi venit în continuare pe sait, şi ne-aţi scris ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar ne-aţi dat de înţeles că nu sunteţi într-un loc prea grozav şi atunci am înţeles: eraţi la spital! E singurul loc în care ştiu că nu v-aţi fi dorit niciodată să ajungeţi (atunci când eram dărâmată de moartea tatălui meu, v-am povestit cum a murit şi dv. aţi avut amabilitatea să mă îmbărbătaţi, dar v-aţi şi spus temerea în legătură cu spitalul). Am fost atât de surprinsă să vă ştiu acolo, am crezut că iar aţi avut probleme cu stomacul, şi - în loc să-mi spuneţi adevărul -, aţi spus că da, e tot stomacul...). Câtă tărie de caracter să aibă un om în pragul disperării? Când l-aţi pierdut pe Miţubişi, sunt doar câteva luni, aţi fost atât de afectat, dar n-aţi lăsat nicio secundă să se vadă suferinţa din sufletul dv.!
Îmi amintesc când v-am cunoscut, domnule profesor... Era cu puţin înainte de ziua dv. de naştere, acum trei ani, vă strângeaţi lucrurile de la Senat. Nu mai fuseserăţi numit senator şi eraţi necăjit şi vă simţeaţi trădat. Venisem cu o carte: "Femei celebre", de Arina Avram, mi-aţi zis că e o fostă studentă a dv.
Eu eram cu fetiţa mea de trei ani, care vă privea curioasă. Acum are 6 ani şi a fost speriată când m-a văzut că plâng şi i-am zis că aţi murit, dar ce ştie ea? M-a văzut atât de tristă şi m-a rugat să nu plâng..., abia a putut adormi...
Ţin minte că aveaţi probleme cu saitul şi eraţi supărat. Numai noi, forumiştii, ştim cât de mult aţi iubit saitul acela! Numai noi, forumiştii, ştim cât de mult aţi apreciat oamenii obişnuiţi. Aţi fost singurul interesat să ne aflaţi părerea, domnule profesor!
Am vorbit puţin de mine, de faptul că mă vedeţi ca pe un om-insulă... Încercam să scap de emoţii, dar nu reuşeam... Mi-aţi dat câteva sfaturi şi am plecat. Ca şi la venire, la plecare (după ce ne-aţi condus până la uşa Senatului) mi-aţi sărutat mâna! Aţi fost ultimul galant pe care l-am întâlinit în viaţa asta atât de scurtă şi de nedreaptă!
Acum sunteţi în lumea lui Dante şi aş vrea să vă fie bine, chiar dacă acolo lumina a amuţit!
Şi noi am amuţit, domnule profesor, am amuţit de durere! Dincolo de ecran, nu mai vine nimeni să scrie, cu verde, răspunsuri pentru noi, cei mai înrăiţi prutenişti! Adio, domnule profesor, dar rămâneţi cu noi!
Subscribe to:
Posts (Atom)
